Mircea Dogaru, de la tata-socru la tataia Iliescu

24 ianuarie, zi istorică, ziua Unirii Principatelor Romåne este transformată în zi de miting al ienicerilor lui Iliescu şi Vadim, de către istoricul Mircea Dogaru, actual şef al unui Sindicat al rezerviştilor. Apărut pe scenă în 2009, micul său sindicat, cu vreo 2000 de membri, ceea ce raportat la masa de 200.000 de rezervişti militari înseamnă un procent infim, s-a remarcat în principal datorită cutiei de rezonanţă a Trustului mediatic RomâniaTV-Antene, unde Dogaru mai avea puţin şi le lua locul în platou Danei Grecu şi Oanei Stancu, vedetele lui Voiculescu şi Ghiță.
Denumirea de ienicer este derivată din limba turcă şi înseamnă „noul corp (de armată)“, ienicerii fiind recrutaţi de otomani din råndurile odraslelor celor ocupaţi, după practici ce includeau sodomia, băţul şi morcovul (zahărul). Mircea Dogaru, actualul şef al celor care vin de ziua Unirii în faţa Palatului Victoria, a fost îmbrăcat cu haina militară de socrul său, care nu era otoman, ci ienicer al altor ocupanţi vremelnici ai Romåniei, care au sodomizat romånii în grup, respectiv colaborator al GRU, serviciul de informaţii al Armatei Roşii.
La Dogaru nu a fost nevoie decât de zahăr, îmbrăcând uniforma primită via tata-socru pe baza eternului sistem oportunistic ce purta numele de PCR (pile, cunoştinţe, relaţii).
Generalul-colonel Vasile Petruţ, fost comandant de grăniceri, deşi a fost prins că lucra pentru ruşi, şi-a găsit un culcuş bun alături de Ilie Ceauşescu, la Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei, unde l-a adus alături şi pe ginerele fără o zi de armată, tranformat în cadru, din profesor de istorie la liceu, actualul colonel Mircea Dogaru. Anii au trecut şi Mircea Dogaru, prin sindicatul său, a dat în data de 25 oct. 2010 o primă probă de virilitate, reuşind să adune 1.000 de supuşi bine hrăniţi (din cei 20.000 promişi la TV) cu ajutorul cărora  a organizat un dans războinic la umbra portretului prezidenţial în flăcări stârnind invidia justificată a colegilor din jungla ecuatorială. Recrutarea rezerviştilor lui Dogaru s-a făcut via „Tricolorul“ lui Vadim, de unde cităm: „Recomandăm tuturor rezerviştilor, indiferent de arma din care provin, să se alăture demersurilor iniţiate de Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, care luptă pentru apărarea drepturilor legale ale militarilor“. 15.09.2010, Tricolorul.

Ienicerii noştri şi tătucii lor moscoviţi

Miza scoaterii rezerviştilor militari în stradă este ascuţirea stării de conflict social. Scoaterea în stradă a cadrelor militare se speră că va genera o convulsie mărită, comparativ cu ieşirile poliţiştilor puşi pe streaptease şi pe aruncat cu caschetele, avându-se în vedere credibilitatea şi autoritatea morală a Armatei şi a uniformei militare în faţa cetăţenilor României.

Rezerviştii de la Sindicatul cu nume lung sunt comandaţi de un subordonat al lui Vadim Tudor, în principal, însă povestea cea mai interesantă este legată de haina sa militară, uniforma istoricului – bun de altfel ca istoric – care nu a executat o zi măcar de armată şi a cărui uniformă provine de la un cadru al GRU, generalul Vasile Petruţ, socrul său. Povestea sa o cunosc personal şi începe cam acum vreo 20 de ani, imediat după ce revista „România Mare“, respectiv „Partidul“ – unde colabora intens Dogaru – au fost înfiinţate cu sprijinul direct al lui Andrei Pleşu şi Petre Roman, miniştrii „intelectuali“ fesenişti de la stânga şi de la dreapta lui Ion Iliescu.
În urmă cu 25 de ani, într-un parc nu departe de Academia Militară, îi înmânam personal lui Mircea Dogaru fişa-sinteză – în original – a dosarului de kaghebist (în fine, GRU) a socrului său, generalul-colonel cu trei stele Vasile Petruţ, cu rugămintea să-l „retragă“ pe acesta din diversele platforme ale societăţii civile în care acesta activa, „patriotic“. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aveam acele documente, sustrase din arhivele demantelate ale Securităţii deoarece lucram în acea vreme în cadrul unei grupări – „Patriot“ se chema – care hingherea securiştii kaghebişti. Eu cel puţin din acest motiv mă aflam acolo. Cel care a iniţiat organizaţia a fost identificat şi cumpărat de ruşi cu un milion de dolari – de la Lukoil, după care au urmat alte milioane de euro de la Sistemu’ Ticăloşit. Acum se află în tabăra lui Ion Iliescu, deşi a fost apropiat al celor care i-au documentat pe Iliescu şi Militaru, dovedind că sunt cârtiţe al KGB-GRU, respectiv în contact cu generalul Moţ (fost locţiitor la Direcţia a IV-a a DSS, de contrainformaţii, în subordinea generalului Nuţă, lichidat de gaşca Militaru- Rus la „revoluţie“. Generalul Moţ, fostul amic al fostului meu amic, cel reprofilat, a mai condus şi unitatea DIE UM 0195 Y, de contrainformaţii externe).
Mircea Dogaru era atunci un tânăr ofiţer, îmbrăcat în uniforma militară de socrul său, kagebistul, în fine, GRU-ist. Când i-am dat dosărelul, în parc, şi l-a citit se făcuse alb la faţă. Evident, cariera şi credibilitatea tânărului Dogaru ar fi avut de suferit, mai ales că la vremea aceea societatea românească era sensibilă la kaghebişti şi urmaşii acestora. L-am asigurat că nu voi publica Nota-sinteză şi m-am ţinut de cuvânt. Au trecut însă peste 20 de ani şi-l văd acum pe ginerele fostului cadru GRU, foarte civic şi clamoros pe partea militară, deşi a devenit cadru la „apelul bocancilor“, fără o zi de armată şi fără să conducă niciodată nimic, un pluton, o companie, un batalion ceva sau măcar un tractor militar, deşi nu a „mirosit“ măcar un câmp de bătălie, deşi nu a tras cu arma şi nu ştie cum e să-ţi vâjâie gloanţele pe la urechi.

Mircea Dogaru, de la tata-socru la tataia Iliescu

Mircea Dogaru a lucrat înainte de ‘89 la „Viaţa Studenţească“, a absolvit istoria, s-a căsătorit cu Viorela Petruţ, fiica generalului-colonel Vasile Petruţ, apoi a fost profesor de istorie de  liceu, după care a intrat în armată, ca istoric militar, în colectivul lui Ilie Ceauşescu (la vremea aceea în armată se mânca o leafă bună şi uniforma arăta frumos). Generalul-colonel Vasile Petruţ a fost recrutat de GRU în anii ‘50 în timpul stagiului militar la Moscova (studii la Academia Frunze). Petruţ a fost comandant al trupelor de grăniceri, fiind ulterior promovat în Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei, datorită legăturii sale strânse de prietenie cu generalul Ilie Ceauşescu, şeful Consiliului Superior Politic.
Generalul Neagu Cosma, pe care l-am cunoscut bine în aceea vreme, via generalul Dumitru I. Dumitru, fost şef al informaţiilor militare, mi-a povestit că în perioada când conducea UM 0920A a venit pe o sursă informaţia că se pregătea un plan de invazie a României dinspre Republica Moldova, ce urma să fie executat de Armata Roşie. După mitingul celebru al lui Ceauşescu din august 1968 de condamnare a agresiunii sovietice la adresa Cehoslovaciei, ruşii au trecut la contraatac şi au reactivat „conservele“.
Generalul Vasile Petruţ, în calitate de comandant al Trupelor de grăniceri, avea întinse legături oficiale cu omologii săi sovietici din Tratatul de la Varşovia şi a fost prins în 1968, în cadrul unei acţiuni complexe de demantelare a reţelei sovietice din România, alături de generalul Floca Arhip, adjunct al ministrului apărării naţionale, şi de generalul Ion Şerb, fost ministru-adjunct din Ministrul de Interne, transferat în Ministerul Apărării Naţionale, ajungând şef al trupelor de grăniceri, unde s-a combinat strâns cu colegul său de GRU, generalul Petruţ. Şerb lua parte la acţiuni pe linia Tratatului de la Varşovia, ceea ce îi permitea să aibă contacte oficiale cu ofiţeri superiori sovietici. În 1968, Şerb era comandant al Armatei a 2-a Bucureşti  şi a fost surprins de contrainformaţiile militare în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament ale Armatei Române.
După ce a fost depistat de contraspionaj, Şerb a fost numit adjunct la Comandamentul trupelor de infanterie şi tancuri, organism ce exercita comanda doar la nivel logistic şi nu la trupe reale. Generalul era atât de sigur de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, situaţie în care i se promisese funcţia de ministru al apărării, încât nu i-a păsat că este filat şi, bazat pe convingerea că va ajunge mare mahăr, a intrat cu un taxi în curtea oficiului diplomatic sovietic de la Bucureşti. În 1971 abia a fost arestat şi degradat în simplu soldat.
Pentru cei care nu ştiu d’astea, trebuie precizat cadrul ideologic şi instituţional în care activa socrul lui Dogaru, ca şi întreaga reţea GRU. În anii ‘50, abia întors de la Academia Frunze, a Armatei Roşii, colonelul – pe atunci – Vasile Petruţ, în calitate de membru al Consiliului Militar Superior, s-a remarcat prin susţinerea acerbă a înfiinţării Batalioanelor Disciplinare, idee dragă lui Bodnăraş, şeful Armatei RPR. Gruparea Bodnăraş, din care făcea parte Vasile Petruţ, făcea legea pe atunci în armată.
Emil Bodnăraş, fost dezertor din armata regală română, în 1932, a ajuns în 1951 într-una dintre cele mai importante funcţii din statul comunist – ministru al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, general-colonel şi l-a avut drept adjunct pe generalul Walter Ernst Neulander, evreu maghiar – devenit Valter Roman prin „românizare“ – tatăl lui Petre Roman. Tânărul căpitan Bodnăraş – fost şef de promoţie al armei sale – trecuse atunci la ruşi în 1932 cu cifrul armatei române, urmase un curs de spionaj la Arhanghelsk, apoi revenise în România dirijat de NKVD. Ulterior Bodnăraş – cunoscut în timpul loviturii de stat din august 1944 sub numele de „inginerul Ceauşu“ – a fost cel care i-a transportat pe Antonescu şi pe ceilalţi arestaţi atunci, de la Palatul Regal în casa conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă, le asigurase paza şi, ulterior, asigurase predarea lor ruşilor care i-au transportat la închisoarea Lublianka din URSS. Timp de doi ani, până în 1946, aceştia s-au aflat sub anchetă sovietică, după care au fost executaţi de „Tribunalul Popular“ moscovit.

Acoliţii lui Dogaru, politruci şi servi umili ai lui Ion Iliescu

Pe lângă Dogaru, la conducerea aşa-zisului sindicat – Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere – înfiinţat în 2009 (numără doar 1.000 de membri) se află Valeriu Pricină, „jurnalist militar“ (reporter, redactor şi redactor-şef) la Televiziunea şi Radiodifuziunea Română, din 1972 până la revoluţie. După ‘89, a fost director pentru mass-media în Trustul de Presă al Armatei. S-a pensionat în 2001. Cei doi sunt secondaţi de un al treilea politruc, miliţian la bază, încă mai detestabil, cu care m-am confruntat deschis personal pe televiziune acuzându-l în 2009 că este o ruşine şi o pată jegoasă pentru onoarea militară existenţa sa: lt.-generalul Pavel Abraham cu o pensie de 220 milioane lei vechi. Fost cadrist în MAI, Pavel Abraham a fost, pe rând, şeful IGP în guvernarea CDR, secretar de stat în cabinetul Năstase şi, din 2003, şeful Agenţiei Naţionale Antidrog (ANA). Asta până în noiembrie 2008, când la cererea ministrului Cristian David, preşedintele Băsescu l-a trecut în rezervă. În 2009, Abraham a candidat ca independent la alegerile pentru Parlamentul European, alegându-şi ca ţintă atacul la adresa Elenei Băsescu, pentru a avea acces pe televiziuni. Cu o astfel de ocazie, televizată, am avut prilejul de a arăta rolul său în acţiunea de ucidere şi maltratare a demonstranţilor din Piaţa Universităţii, în iunie 1990, şi am afirmat că este o ruşine pentru haina militară activitatea sa de cadru în slujba lui Ilici. Afirmaţie pe care o menţin şi astăzi.
Generalul Pavel Abraham, cel cu dosar penal pentru activitatea sa din timpul Mineriadei, nefinalizat desigur niciodată, era cel care ne dădea în cap la ordinul lui Tataia Ilici, pentru a ne închide gura. Ce strigam noi atunci?: „FSN-FSN, du-te în URSS, nu mai vrem niciun pic preşedinte bolşevic, FSN-FSN, agentură KGB“!! – au trecut 25 de ani şi s-a confirmat bunul nostru simţ, al generaţiei noastre care s-a luptat în stradă, cum a putut, cu agentura KGB. În timp ce cadrele burduhănoase, stipendiate de agentura KGB-FSN, ca Rogojan şi Abraham, ridică pensii acum de sute de milioane.
Întreg sistemul politic românesc postdecembrist a servit prioritar interesele Moscovei, autoarea schimbării de palat din ‘89. Instituţiile aferente – şi mai ales SRI, mâna înarmată a SFN/PDSR/PSD – au fost pe deplin subordinate lui Ion Iliescu şi găştii sale de cadre GRU – de la Militaru la Vasile Ionel. Diverşi generali din servicii care, ca şi Aurel Rogojan, acum se dedau „memorialisticii“ ar trebui să o facă numai şi numai punându-şi cenuşă în cap şi reliefând în primul rând rolul lor de slujbaşi ai Antenei Moscova şi, implicit, de trădători ai intereselor româneşti.
Dacă erau ofiţeri ai României, trebuiau să-şi folosească cunoştinţele şi armamentul din dotare şi să lupte cu inamicul, aşa cum au jurat. N-au făcut-o, în schimb vin acum şi comentează, ba chiar ocupă scena publică clamând presupuse merite. Oameni cu pensii de sute de milioane. Să le fie ruşine. Am zis.         Sursa : http://curentul.info/special/13596-mircea-dogaru-de-la-tata-socru-la-tataia-iliescu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s